Razboi fara pace

Razboiul din Vietnam, pomenit de Rambo, chiar daca a fost, probabil, cel mai controversat conflict armat din a doua jumatate a secolului XX, a izbutit sa devina si primul razboi televizat din istorie. Evolutia tehnologiilor media le-a ingaduit spectatorilor de pe intreaga planeta sa priveasca, in tihna fotoliilor din sufragerie, lupta cumplita, de uzura, dintre trupele americane si gherilele nord-vietnameze, cele doua tabere implicate in „cel de-al doilea Razboi din Indochina“. Bombe, ambuscade, rafale de mitraliera, trupuri sfartecate prin orezarii, copii orfani rataciti printre liane, noi si noi fronturi de lupta, ajutoare parasutate din avioane, avioane azvarlind napalm.

Cine ataca pe cine si, mai ales, cine avea dreptate? Un raspuns transant este, pana si astazi, la aproape 50 de ani de la declansarea ostilitatilor, riscant. Se cuvine sa cautam nuantele, mai mult decat tonurile ferme si consensul. Sa eliberam informatiile atat de efectele amneziei selective si ale deculpabilizarii cu orice pret, cat si de riscul de a privi anapoi doar cu manie (conform, bunaoara, muscaturii de gecko a lui Noam Chomsky: „Cred ca, din punct de vedere juridic, exista motive serioase pentru inculparea fiecarui presedinte al Statelor Unite, de la cel de-al doilea Razboi Mondial incoace. Toti au fost fie niste adevarati criminali de razboi, fie implicati in grave crime de razboi.“)Sa nu uitam ca, in epoca, odata cu mijloacele tehnice de televizare, evoluasera, la inalte cote de perfectiune, si uneltele propagandei. Ne aflam in plin Razboi Rece, iar lumea privea, scindata maniheist, conflictul din Vietnam, inlocuind victimele cu agresorii, prin rocade mecanice, in functie de unghiul de vedere pe care il ofereau mijloacele de comunicare. Alegerea taberei era, intotdeauna, o chestiune de optiune politica, chiar daca mortii erau aceiasi.

• Gladys May Aylward, misionara britanică din China. A salvat 100 de orfani în timpul celui de-Al…
• Khalifa bin Zayed Al-Nahyan, al doilea președinte al Emiratelor Arabe Unite și conducătorul orașului Abu Dhabi

Un index: istoria de pamant

Fara sa stim exact ce s-a intamplat (din punctul acesta de vedere, Rambo avea perfecta dreptate), sa incercam macar sa facem cunostinta cu cateva marturii ale locurilor si ale oamenilor, iar apoi sa socotim ce pret uman au avut de platit cei doi poli implicati in conflict. Liza Nguyen, fotograf de origine vietnameza, autoare a unui tulburator album de fotografii privitoare la ranile, inca necicatrizate, ale razboiului, se antreba, in 2005, la 30 de ani de la incheierea ostilitatilor: „Cum sa marcam doliul unei istorii si al unei tari pe care nu am cunoscut-o? Cum putem oare comemora o istorie care este inca prezenta?“ Drept raspuns, imaginile realizate de ea propuneau o cartografie a memoriei care o reproducea pe cea a razboiului: Hanoi, Haiphong, Dien Bien Phu, Da Nang, Hue, Saigon… Din toate aceste locuri, fotografiile reproduse in albumul Surface (Suprafata) n-au retinut decat tarana. Tot atatea imagini ale absentei. In Vietnam, oamenii si pamantul lor au fost asasinati. A murit insa de tot pamantul Vietnamului? A ramas in el, ne spune Liza Nguyen, doar atata viata cat sa poata marturisi.

Si totusi: istoria de pe hartie

Pe scurt, povestea consemnata in documentele istorice este urmatoarea: Sursa andepartata a razboiului a fost conflictul care a opus Franta si Vietminh-ul (Liga pentru Independenta a Vietnamului), intemeiata si condusa de liderul revolutionar Ho Si Min (Ho Chi Minh). Vietnamul fusese ocupat de catre trupele japoneze la sfarsitul celei de-a doua Conflagratii Mondiale, in august 1945. Pofitand de vidul de putere creat prin capitularea japonezilor, razboinicii Vietminh au pus mana pe capitala Hanoi si l-au obligat pe imparatul Bao Dai sa abdice. Recucerirea de catre Franta a vechii sale colonii, antre 1945 si 1946, iar apoi imposibilitatea Vietminh-ului si a guvernului francez de a se pune de acord cu privire la independenta Vietnamului au condus, in decembrie 1946, la cel dintai conflict in zona, cunoscut sub numele de Razboiul din Indochina. Batalia decisiva a avut loc in preajma taberei franceze de la Dien Bien Phu, in nordul Vietnamului. La 8 mai 1954, dupa un asediu de 55 de zile, francezii au capitulat. Acordurile de la Geneva au divizat tara in doua entitati, printr-o fasie demilitarizata, la nivelul Paralelei 17: in nord, Republica Democratica Vietnam (RDVN), condusa de regimul comunist al lui Ho Si Min, iar in sud – Republica Vietnam, dominata de regimul nationalist al lui Ngo Dinh Diem, sustinut de americani.

Razboiul civil a inceput la instigarea partizanilor RDVN, care doreau reunificarea tarii sub monopolul nordului. Luptele au inceput in 1957 si au cunoscut interventii logistice sino-sovietice si americane, ale caror proportii nu sunt cunoscute cu exactitate nici azi. Statele Unite, aliate ale Sudului (RVN), au inscris conflictul in contextul general al Razboiului Rece, conferindu-i o imagine intemeiata pe niste principii si pe o strategie anticomuniste: expansiunea comunismului trebuia oprita conform doctrinei americane a „indiguirii“, astfel incat sa poata fi stopat efectul de domino in Asia Orientala. Republica Democrata Vietnam, reprezentata de Frontul National de Eliberare (supranumit si Vietcong – abreviere de la „comunistii vietnamezi“) s-a straduit, in schimb, sa reunifice tara si sa lupte impotriva agresiunii imperialiste straine, asimilandu-si demersul unei continuari a primului Razboi din Indochina. Dupa 15 ani de lupte, cu un tragic bilant in materie de vieti omenesti pierdute, razboiul a luat sfarsit in 1973, prin semnarea acordurilor de pace de la Paris. Luptele intre fortele vietnameze s-au ancheiat insa abia in 1975, prin caderea Saigonului. Vienamul de Nord si cel de Sud s-au unificat, formand Republica Socialista Vietnam.

Aceasta era condusa de un guvern cu sediul la Hanoi, compus, in principal, din membri ai partidului comunist. Cei 8 ani de razboi in care America a fost direct implicata au cauzat moartea a mai mult de 2 milioane de vietnamezi si ranirea a circa 3 milioane. Se estimeaza ca numarul refugiatilor a ajuns la cifra de 12 milioane. Intre aprilie 1975 si iulie 1982, au parasit tara 1.218.000 de persoane. Pierderile americane insumeaza 57.000 de mii de morti si 153.300 de raniti. La data incetarii focului, 587 de militari si civili americani erau prizonieri de razboi.

Istoria de celuloid: dramele de constiinta

Georges Clemenceau spunea ca „razboiul este un lucru prea grav ca sa fie lasat pe mana militarilor“. Parafrazandu-l, putem spune ca istoria este, tot asa, un lucru prea grav ca sa fie lasat pe mana istoricilor. In privinta Razboiului din Vietnam, cineasti precum Francis Ford Coppola, Oliver Stone, Michael Cimino, John Irvin sau Milos Forman au scris o istorie paralela cu cea oficiala, construindu-si mesajul fie pe scheletul remuscarii, fie pe al omagiului adus luptatorilor (si, simultan, pe condamnarea luptei) si contribuind la consolidarea imaginii unei Americi degradate, care suferea cea dintai infrangere din triumfala sa istorie. „Este adevarat ca guvernele sunt cele care detin puterea, monopolizeaza bogatiile si controleaza informatiile, spunea celebrul istoric american Howard Zinn. Dar aceasta putere, chiar daca pare zdrobitoare, este in acelasi timp fragila. Depinde de acceptarea si de supunerea popoarelor. Cel mai puternic guvern de pe Pamant, guvernul Statelor Unite, a trebuit sa se retraga din Vietnam atunci cand nu a mai putut conta pe loialitatea militarilor sai si pe sustinerea cetatenilor. Exista o putere mai mare decat cea a armelor si a bogatiei.“

Fotografiile si filmele care dezvaluiau masacrele au creat un adevarat traumatism in randul populatiei americane, care, multa vreme, fusese convinsa de justetea politicii guvernamentale. O intreaga generatie de americani a ajuns pe culmile disperarii si a invatat lectia vehementei in materie de proteste, dupa ce a produs o cumplita hemoragie de victime de razboi care, atunci cand nu s-au intors pe scut, au intrat direct in spitalele pentru invalizi sau in clinicile psihiatrice (cel mai bun exemplu an acest sens este filmul Deer Hunter, al lui Michael Cimino, care infatiseaza un grup de veterani de razboi complet mortificati dupa lasarea la vatra, debilizati mintal si crucificati sufleteste, pentru care viata a ramas doar o simpla miza pentru ruleta ruseasca).

In acelasi spirit, trilogia lui Oliver Stone (Platoon, Born on the 4th of July si Heaven & Earth) ne sfredeleste constiintele, deruland imaginile ororii si amintindu-ne, pe urmele lui Chateaubriand, ca, omorandu-i pe altii, nici macar nu inveti sa mori, necum sa traiesti. Good Morning Vietnam, filmul din 1988 al lui Barry Levinson, este oarecum singular in peisaj. Ne aflam la Saigon, an 1965, cand Cronauer (interpretat de Robin Williams) incearca sa scoata din rutina emisiunile postului de radio al fortelor americane. Intre el si o dragalasa indigena se infiripa o idila, dupa care barbatul pleaca in primele randuri ale frontului.
Din fericire pentru el, fratele ibovnicei sale il salveaza de furia ucigasa a Vietcong-ului. Pe acest fond, Levinson denunta cu furie drapata in ironie culisele politicii americane, gratie umorului devastator al unui DJ care nu se teme de represalii.

La urma, dar nu in ultimul rand, capodopera lui F.F. Coppola, Apocalypse Now. Actiunea filmului este plasata an 1969, dupa ofensiva de la Tet. Este momentul in care SUA nu mai sunt sigure ca vor putea castiga militar acest razboi, momentul in care America incepe sa se indoiasca de ea insasi, iar armata sa este cangrenata de droguri si de tot soiul de tipuri de trafic (motociclete, tigari, alcool). Apocalypse Now devine, la momentul aparitiei sale (1979), cel mai critic film realizat pana atunci la adresa Razboiului din Vietnam, cu atat mai dur cu cat prezinta faptele din perspectiva americana. Calatoria capitanului Willard pe un fluviu ostil seamana cu un voiaj interior, cu o introspectie, dar este, in acelasi timp, si un drum la capatul ororii si al nebuniei razboiului, trasaturi pe care pare sa le intrupeze colonelul Kurtz (Marlon Brando). Inainte de a ajunge in jungla in care Kurtz devenise un zeu pe Pamant, Willard nimereste pe o fantomatica plantatie intretinuta de niste fosti colonisti francezi. Unul dintre acestia, Hubert Desmarais, ii spune frontal capitanului: „Voi, americanii, va luptati pentru nimic!“ Este exact ceea ce gandea Coppola in momentul in care turna scena si asa gandeau o sumedenie de americani despre razboiul acela. Fapt care rimeaza perfect cu atitudinea majoritatii soldatilor din filmele despre Vietnam (The Green Berets, Full Metal Jacket, Hamburger Hill, Casualties of War, We Were Soldiers), care nu-si inteleg nici o clipa rostul si vestesc absurdul acestui razboi in ochii si urechile intregii planete.